Cea care se întoarce – o poveste despre identitate și apartenență, maternitate și abandon!

Cum te-ai simți dacă, de la o zi la alta, fără nici un preaviz sau vreun motiv aparent, ți-ai pierde orice punct de referință pe care credeai că îl ai în această viață?

Confuz și stupefiat, privești în jur încercând să înțelegi ce s-a întâmplat de fapt și, mai mult decât atât, încotro te îndrepți.

Nu ai nici o idee referitor la ce ar trebui să faci, blocat într-un spațiu nou în care nu recunoști pe nimeni și nimic, nici măcar pe tine însuți.

Te simți singur și pierdut într-o lume mult mai mare decât tine. O lume care nu te reprezintă!

Ai senzația că nu mai aparții niciunui loc și nici unei persoane, privat de identitate și familie, pendulând între trecut și prezent, între cine ai fost înainte și cine ai devenit acum…între identitate și uitare.

Despre toate acestea este cartea asta și mai mult decât atât ❤️!

Donatella di Pietantonio nu stă prea mult pe gânduri și își catapultează cititorul direct în vâltoarea evenimentelor. Încă de la prima pagină ne face cunoștință cu protagonista – o copilă de 13 ani a cărei existență este complet dată peste cap într-o zi a anului 1975. O fetiță ca oricare alta, cu o viață perfect normală, liniștită și lipsită de griji în sânul unei familii iubitoare și înstărite…toate acestea până când, în cea mai brutală și șocantă manieră posibilă, existența i se schimbă la 180 de grade. Este însoțită de cel pe care până nu demult îl considerase tatăl său pentru a fi „înapoiată” unor necunoscuți despre care va afla că sunt părinții ei biologici.

O familie săracă cu numeroși copii care duc permanent o luptă crâncenă pentru supraviețuire și pentru hrană ( în cele mai multe zile – insuficientă), un loc în care guvernează legea celui mai puternic, unde violența și ostilitățile fac parte din viața cotidiană și unde fiecare membru se implică activ și își aduce contribuția proprie în cadrul nucleului familiar.

Cum ar putea o copilă să înțeleagă și să accepte dublul abandon la care viața a decis să o supună? Se gândește cu amărăciune că prima ei mamă, cea adoptivă ( despre care va afla că este doar o rudă îndepărtată), o respinge fără nici o explicație și, pur și simplu, nu o mai dorește. De cealaltă parte, mama ei adevărată a abandonat – o la câteva luni de la naștere.

Cum va reuși să se regăsească pe sine atâta timp cât tot ceea ce o înconjoară îi este străin? Cum va reuși să supraviețuiască în mijlocul unei familii ostile care nu a dorit-o niciodată? Ce se ascunde în spatele acestei decizii de neînchipuit a adulților? Care este adevărul și ce trebuie să facă pentru a-l afla?

Toate acestea sunt întrebări pe care protagonista noastră și le va pune pe tot parcursul cărții iar eu nu îți voi dezvălui aici dacă ( sau cum) a reușit să-i dea de capăt acestei povești și nici cum va evolua relația ei cu familia sa biologică și cea adoptivă. Pentru a descoperi toate acestea, îți recomand cu drag să citești minunea asta mititică ( doar 220 pagini).

Un roman trist și emoționant care țintește inima cititorului și care abordează teme importante cum ar fi: maternitatea, iubirea imperfectă, mizeria și degradarea socială, apartenența sau căutarea identității, toate acestea combinate cu măiestrie prin cuvintele delicate și pline de adevăr ale Donatellei de Pietrantonio care reconstruiește astfel un tablou social interesant asupra căruia ar trebui să reflectăm cu atenție.

Lectura este extrem de fluidă, captivantă și imersivă, aducând cititorul până în punctul în care ar putea simți pe propria piele disperarea, singurătatea și înstrăinarea micuței.

Scriitura este una intensă, crudă, esențială, fără prea multe înflorituri sau încercări de „cosmetizare” a tristeții. Autoarea reușește să dea o notă de autenticitate și veridicitate narațiunii prin folosirea unor termeni simpli și prin intercalarea în dialogurile personajelor a dialectului regiunii Abruzzo, care, pe lângă originalitatea pe care o conferă întregului roman, subliniază diferențele ( dacă nu ar fi fost deja evidente până în acel punct ) dintre protagonistă și familia ei biologică – nu vorbesc nici măcar aceeași limbă!

Povestea este spusă la persoana I, din perspectiva Arminutei ( Cea care se întoarce/ Cea întoarsă – în dialectul local), ajunsă la vârsta adultă. Nu se poate deduce cu exactitate momentul dar, din când în când, autoarea aduce în discuție aspecte și observații care țin clar de viitor, reamintindu-ne astfel că narațiunea ne este împărtășită la ani distanță de momentul în care s-au petrecut evenimentele.

Nu vom afla niciodată numele real al protagonistei, acesta rămânand un mister pe tot parcursul cărții…sau poate autoarea a decis să nu ni-l destăinuie tocmai pentru a sublinia senzația de pierdere a identității cu care fetița se confruntă încă de la începutul romanului.

Personajele secundare ne sunt prezentate din perspectiva Arminutei iar diferențele de caracter și relația pe care aceasta o are cu fiecare dintre ei ( afectivă sau aversivă) sunt foarte evidente. Dacă sora Adriana, fratele Vincenzo sau cele două mame ocupă un loc central în gândurile fetiței, ceilalți par a orbita doar în jurul ei, enervanți și gălăgioși dar fără a-i crea prea mari probleme. Observăm că Donatella di Pietantonio hotărăște să acorde mai multă atenție psihologiei feminine în acest roman, în timp ce personajele masculine rămân undeva într-un plan secundar.

Adriana, sora mai mică pe care Arminuta nici nu știa că o are, este unul dintre personajele feminine secundare extrem de bine conturate. O fetiță simplă, practică și afectuoasă, singurul sprijin real al protagonistei în momentele dificile. Este cea care o ajută să nu se scufunde și reușește să o mențină pe linia de plutire în marea de incertitudini și adevăruri nerostite în care a fost aruncată atât de brusc.

Mărturisesc că am citit câteva recenzii ale acestei cărți înainte a o lectura, atât negative cât și pozitive, iar elementul pe care aproape toate îl au în comun este dezamăgirea finalului sau a construcției acestuia. Cei mai mulți cititori consideră că nu este un sfârșit tocmai potrivit pentru un roman autoconcluziv sau că ar putea sugera o eventuală continuare.

În ceea ce mă privește – ESTE PERFECT!!! Este genul ăla de moment „Aha!” în care totul devine clar, fără urmă de îndoială, în care ai sentimentul că vălul acela dens care ți-a opturat privirea și gândirea pe tot parcursul celor 200 de pagini se ridică dintr-odată, scoțând la iveală motivul tuturor „de ce?” – urilor pe care și le-a tot repetat mica noastră eroină.

În încheiere nu pot decât să îți recomand din toată inima această micuță bijuterie, această poveste pe care o vei simți ca pe un pumn în stomac, o poveste tristă și încărcată de amărăciune asemeni lacrimilor care brăzdează necontenit obrazul Arminutei.